De ce-aș mai sta să mă topesc în soare
Și să m-adun din pulberea din drum,
Când Tu îmi ești Speranță și Salvare,
Să lâncezesc de dor aici și-acum?

Când frunze cad și ploaia-i tot mai rece,
De ce-aș mai sta, să-mi picure durerea,
S-aștept în zori ca lacrima să-mi sece,
Îngrămădind și șoapta, și tăcerea?

Adesea, prins de poftele deșarte,
În amăgire mi se-nfundă mersul,
Iar valea, ce de Tine mă desparte,
Îmi ține piept, ca să-mi poftească versul.

De mă mai lași, mă fă un imn de slavă,
Un braÈ› de sprijin pentru nevoiaÈ™,
Un leac de pus pe inima bolnavă,
Zăgaz mergând spre omul pătimaș.

Și să mai sun de dor pân' la plecare,
Să-ndemn cu lacrimi, rugă și cuvânt,
Să ne purtăm povara fiecare
Din Vechiul pân' la Noul Legământ.

Și-am să Te-aștept, căci inima se-ncrede
Și-n toate m-am deprins cu așteptatul,
Mult doritor a tot ce nu se vede,
Eu, robul Tău, de Tine neuitatul.