Picioarele-afundate în zăpadă
În noaptea roz, ce prinde să mă vadă
Pe din cojoc, sunt mulțumită-n listă
Cu genele ce-mi cad (pe din batistă).

Îmi strâng culoarea, în ciorapi de lână
Sunt tânără la frunte și-s bătrână
Am doisprezece ani și-un vid prea trist
Mă scurge, din dureri de ametist...

ÃŽn noaptea, ce mai cade, din mansarde
Privesc, în sus, lămpașul cum mă arde
Mă strâng, prea mică, rece, sub umbrelă
Privesc la trecătorii pe stradelă

Un car cu boi, alunecă, de sânge
Sub pleoapa mea de ieri, lumină strânge
Mă mai privesc, zăpezii să existe
Sunt oamenii de nea, lămpaș, reviste.

Aș saluta un om, ce mă petrece
Din ghetele, prea lungi, cu șnurul rece
Și doar copiii `cată, înspre mine
Cum nu le dau drajeuri sau grisine.

Îmi anul transformării, zac zăpezii
Mai dau, spre mine, fructele livezii
De pildă, toamna mută, ca o babă
Cu dinți cu spume și de must, zăbavă.

Mizeriei, mă-îndepărtez, orașe
Se spală în zăpadă și-s codașe
Cum strâng semințe, către primăvară
Și-aștept, iar, ciocârlii, a câta oară...

Mătușa îmi mai prinde mâna stângă
Cojocul prinde, iarăși, să mă strângă
Și sub lumina lunii, ieri, fecioară
Să nu mai știu, de sărăcii (să doară)...

Sunt toate rubedenii, ca din flori
E surioara mea, făcută-n zori
În ochii mei, e tata și e mama
Sunt doisprezece ani, învinge teama!

Căci, ochii mei prea tineri, văd vitrine
În ele, subțirele manechine
Sau pălării, cu boruri de mătase
A câta oară, mi le strâng pe oase.

Mai bat, din buze, cerșetori cu pete
Pe haine răpciugoase sau pe ghete
O pasăre se scurge, de pe fruntea
Unui copac, ce nu cunoaște puntea!

Căci, sunt păduri, ce tac, să nu mă-înghită
Sunt trenuri ce mai trec, mi-s surghiunită
În lacrimi, țin podoabele zdrobite
Și amăgiri, din dragoste, tivite...

Mai blândă, ca o floare-n cobiliță
Și dragostea mai bate, în ușiță
O udă, multă apă, din răzor
Mi-o cântă, de cântau târziu, la cor.

Căci nu te uit, iubitul meu de paie
Când luna bate, intru în odaie
Și doar, de mâine, să mă înțeleagă
Când te priveam, cu ochi pustii, sunt fragă.