Din piatră spartă-mi voi clădi castelul
Nu-mi da, iubito, răni ca să mă doară
Şi apa lesne fie-a câta oară
Din ochi mister să plece, infidelul.

Eram cuvântul pe a vieţii sfoară
Armat, dar fără voce-n tot rastelul
O umbră mai rostea în tot penelul
Dar fără glas hălăduind pe-afară.

Zidind palatu-n stânca fărâmată
Zadar de verb şi astăzi e-n priviri
Şi spre lumină-am drum spre niciodată.

Doar tu, femeie,-n văz ai de te miri
Şi-n pâinea către mine aruncată
Hrăneşti enigma mea în dulci iviri.