cu timpul chiar și numele încrustate în coaja copacilor devin mai mici.
mai neclare. și cunoștințele noastre vor încăpea
pe un bilețel ascuns în căptușeala hainei
ca o descriere febrilă și succintă a ultimei revelații.

vom vedea lucruri tot mai bine făcute. vom auzi într-o acustică de operă
sunetul perfect al nopții însămînțat de cîntecul greierilor
sporit de chemarea păsărilor. vom zări furtuni mai mărețe zîmbetul
din ce în ce mai amar al copiilor.

de-a lungul anilor o să începem să vedem mai multă nebunie
înlocuită cu resemnare și hainele nepurtate înmulțindu-se frumos aranjate
în dulap. și tot ce știm va fi suficient ca să spunem înainte de somn cîteva cuvinte
ca o parolă în fața unei uși.

vom vedea lucruri care altădată treceau neobservate,
propriile neadevăruri tensiunile superficiale care țineau laolaltă
suprafața calină a tot ce știam despre noi. cu timpul vom învăța că în noi nu mai incape
nici un adevăr mai mare decît un pahar de apă pe noptieră.

și cu toate astea atît de puținul devine din ce în ce mai clar ca vederea unei insecte
care poate zbura printre picăturile de ploaie. mișcările noastre se vor descompune în mii
de fragmente care acționează independent și vom fi mai rapizi
cînd va trebui să ne ferim de ceea ce înseamnă viață.

pentru că odată cu vremea mințile noastre vor zbura înapoi ca libelulele.
și tot ce ni se pare tern și alb din perspectiva asta va fi înlocuit de o explozie de ultraviolete
în care ni se arată frumusețea lucrurilor
simple.

vom avea sisteme antisingurătate asemenea fluturilor încălzindu-se de la soare
cînd își deschid aripile ca niște panouri termice.
și vom ști atît de puține lucruri încît nu ne va părea niciodată rău. niciodată.
chiar dacă nu mai avem putere să spunem nimănui nici un cuvînt.