Stropii devin, asemenea lacrimilor,
Boabe ce numai aruncate din cer cresc.

Nesfârșiri care nu voiesc a vedea
Spre a își însămânța în privire
Goluri ce curg peste obraz.

De pe retina ochiului ce le zămislește,
Șterse ca pe a lor umbră de pe un parbriz,
Rămân în memoria acelora ce le poartă
Doar după ceea ce nu mai sunt din
Ce erau născându-se în vedere.

Devenirea acestei lumi imaginate,
Ca durere și bucurie a întregirii,
Se strânge în căderea re-adâncirii
Care pierzându-se iar se înalță
Cum pe un alt sine din sine.