iarbă aruncată în sus cu verdele la timpul prezent
scheletul de fier păzește intrarea blocului precum un paznic ce-și rotunjește
mustața la ultimul fum de țigară
din cenușă renăscut
blocul vechi își schimbă straiul
cu polistiren expandat pentru nopți insomniace
ca într-un joc de copii
se va închide copilăria în nisip
blocul ascunde trăsături umane între ziduri tencuite cu palmele ude
de ființe coborâte dintr-un alt univers, sunt salahorii speranței,
șenile albastre strâng în brațe pereții să nu răsufle timpul,
la fiecare etaj liniștea este spartă, forfecată cu migală
în culori vesele ucenicii duc cu ei zâmbetul sacrificat,
cutiile poștale părăsite de noroc au plecat să-și facă toaleta în grădina publică
este plină de moloz cărarea ruginită în frunzele toamnei
blocul nu se predă, nu plânge în chingi de schelă strâns
ca un uriaș vegheat de vulturi rezistă,
maleabil, sociabil cu glezne de beton armat
și cărămidă asemeni unor perechi de urechi ascultă
cuvinte răvășite în ploaie,
aici straturi de viață miros a parafină și conservanți,
domnișoara de la etajul doi primește săruturi pe rețetă,
la prânz avortează cerul,
seara pregătește așternuturi noi pentru o noapte de dragoste
în camera mea întunericul înlocuiește lumina unui zâmbet cu lacrimile uscate ale vremii
zugrăvită pe verticală,
seara veioza adună respirația gândurilor forțate să trăiască
ca o grădină rămasă în zăpada timpurie,
vecinul meu de apartament crește lupi,
duminica îi scoate în ogradă,
se aud zgomote ca într-o pădure
sfâșiată de fulgere,
cerul se aruncă pe brânci,
de la geam văd pașii templierilor
pe ziduri călărind umbra,
umblă cu capul desculț să adauge tăcerea soarelui,
calcă pe raze ca într-o sală de bal cu candelabre
ce varsă lumina domol pe epoleții lor de argint,
le dă putere să urce în istorii sărăcia
nu au leac pentru ea, povestea lor de iubire
este scrisă de un Dumnezeu aspru,
pe acoperișul devenit trambulină poeții sinucigași plătesc în avans
cu versuri dintr-un alt veac, saltul în gol.