Stăteai în Dristor, da!
Și eu aproape... în Ferentari.
Nu erau casele noastre, nu.
Nici în zodii, nici în Déjà Vu,
Unde și azi îmi apari.
Vorbesc de bar, nu de amăgire,
Sub pământ ne dădeam mari:
Un shot de vodcă, un kil de iubire.
Chiar vis-à-vis de Intercontinental,
Ne îmbrățișam destul de rural.
...
Apoi ți-am lăsat la TVR, la poartă,
”Ecuația nedemonstrată”.
Mario Livio, domnu’ portar, deci io!
Eu așa credeam, că am citit-o,
Tu credeai că ești tu, pentru că nu.
Confuzia asta ne-a unit, plus inundația de la tine,
Unde rămâneam tot mai des,
La zece, cu geamul larg deschis spre abis.
Buzele mele nu aveau de ales:
Roșii de vin seara, decolorate în zori,
De tine, de ploaie, de nori
Sau pur și simplu de frig.
Eram al nopții bastard
Și nu puteam să te-ating, în somn,
Decât cu mâinile mele amorțite
În care-ți culcai trupul cald.
...

Așa te-am iubit până la reumatism,
Până junghiul din inimă mi s-a mutat în brațe.
N-am știut până atunci cum doare,
Nici când vecinii tăi mi-au zgâriat mașina până la carne
Pentru că, grăbit, le blocasem ieșirea din parcare.
N-am știut că în acea noapte s-a oprit lumea în loc.
Sau, cel puțin, o parte din cartier care nu s-a mai dus la muncă.
”Ai asigurare?” m-a întrebat polițistul.
”N-am, cine dracu’ își face asigurare când se îndrăgostește?”

Acum aș putea să-mi fac, încă mai am mașina aceea,
Care poartă toate urmele tale.
Dar acum e totul mai sigur.
Stau la unu și afară asfaltul e cald, norii sunt prea sus, ploaia prea rară.
Noaptea fac mișcare, brațul meu amorțit e bine,
Împrăștie cu gloanțe și ghilotine.
Și dacă mă culc cu buzele roșii, mă trezesc cu ele roșii.