În felul
cel mai potrivit,
are un cap
cu totul si cu totul
din granit.
Fruntea,
o lespede
brăzdată de riduri adânci
prin care curg pâraie
cu apă repede.

În loc de păr,
musteşte muşchi,
verde şi mult.
Un avantaj bizar,
depune mărturtie
oricare tocilar.

Urechile
nu folosesc
la ascultare,
sunt pe post
de difuzoare.
Din stânga,
ţiuie
pasăre mică,
nemaivăzută,
ce zboară în salturi
peste pietre,
poiene şi iazuri.
Din dreapta,
vuieşte când curge
fără oprire
năvală-nspumată
de apă,
ţâşnită din
inimă de piatră,
căzută-n cascadă
înaltă,
în loc ce despică
altă piatră
de inimă.


Poveştile deplasate,
cu muşchiul de pe cap
şi urechile cântătoare,
mai treacă-meargă.
Înăuntru,
începe însă
tragedia
sau euforia.
Aici,
întotdeauna
e o alegere,
în lipsă
de orice
prelegere.

Creier
nu există,
nici măcar un pic,
nici cât la guguştiuc
sau vrabie,
nimic.
Capul
e plin
cu seninul
cel mai senin,
prelung,
de Soare
scînteiat,
dacă e zi,
cu fir de lună
argintat,
noapte de-ar fi.

Efectul
atâtor ciudăţenii
e că mulţi
vor să-l calce
în picioare,
să-l urce
şi să-l coboare,
să-l bată cu talpa
cât e ziua
de mare.

Dar glumele
pier,
când îl privesc
în ochi.
Acolo,
doi hoţi mă fură,
mă trag
din eu
în el,
mă scaldă
în prada lor,
de aur,
aramă şi bronz,
m- aruncă
înapoi,
din el,
în eu,
dacă mai sunt
ori,
sub pielea
bineştiută,
din aur,
aramă şi bronz,
sclipesc acum,
alt eu,
Octombrie,
târziu,
în defileu.