încerc să fac poezia
să nu mai fie poezie
să o reduc la starea de platitudine
să nu mai impresioneze pe nimeni
fără metafore, fără pilde
fără nimic venit din suflet
vreau să văd cum e să fii ordinar
de dragul ordinarului
vreau să-mi aduc aminte
de unde-am plecat

dar, dar ceva se întâmplă
în timp ce fac acest ciudat
experiment

ceva se revoltă
în spațiul meu intim

îmi simt inima cum bate
ca o legendă renăscută
din cenușa tuturor amintirilor

se pornește furtuna
se pornește o grindină
de cuvinte nemângâiate
izbind în scoarța mea cerebrală

- Hei, tu!
- Eu?
- Da, tu! Te faci că nu ne cunoști? Cine te crezi?

sunt buimac, nu știu ce să răspund
deodată mâna începe să scrie singură:
- tu nu ești ordinar, ești doar singur și plictisit ca un Dumnezeu înainte de Marea Creație

dar eu, încăpățânat
lupt împotriva propriei mele chemări
propriei mele profeții
și rup foaia de hârtie

Gata! Liniște!