abia atunci înțeleg viața ca pe o metaforă care începe să lunece înlăuntrul oamenilor

inimi vii, obișnuite cu suferința fiecărei zile ce se sfârșește până la urmă

când ajungi la sfârșit nu mai există nicio durere

și florile supraviețuiesc în ochii privitorului, în plămânii ce respiră încă din dulceața lor vie

aș dori doar atât de la Dumnezeu o singură dimineață nesfârșită
pe care s-o trăiesc cu nicio teamă că aș putea să pierd ceva din mine, din sufletul meu

să pun cărțile într-o ascunzătoare perfectă, unde nimeni să nu le mai găsească niciodată
și

inimile noastre de zăpadă
ce se topesc atât de frumos.