timpul a îmbrăcat paltonul cel nou argintiu,
luminile s-au întovărășit cu realitatea,
poetul din mine surprinde esența,
când visurile se înmulțesc cu fulgii de nea.

copii stelelor poeții,
cresc cu jocurile minții fascinante,
izvodesc povești cu final imprevizibil.

Doamne ce spectacol răsunător se produce
când poezia întâlnește muzica pe platoul de filmare,
iubiri melodioase vibrează în ziduri.

da, poezia este ultimul refugiu
al poetului vânat de stihiile iernii,
astfel poate uita că este asaltat de renunțări.

poezia îmi oferă garanția
că frumusețea vieții și magia
se nasc din cuvinte,
un fel de negare că timpul pendulează
între dorințe și iluzii deșarte.