Se spune că nașterea e o fisură
În pântecul timpului –
Un strigăt înghițit de ceruri
Și de zidurile nevăzute ale ființei.

Eu am venit plângând –
Nu de durere,
Ci de presimțirea viitorului,
De povara clipelor
Încă nenăscute,
Dar deja trăite în orbirea unui zeu somnoros.

Plânsul meu, o arteră a tăcerii,
Un tunel spre miezul
Unui univers care încă
Nu știe să-și rostească
Numele.

M-am născut într-un suspin cosmic,
Și de atunci,
M-am îmbrăcat în toate formele
Durerii:
În singurătatea pietrei,
În orbirea soarelui
Și-n tremurul frunzei
Ce cade fără să știe
Că e parte dintr-un ritual
Fără sfârșit.

Dar moartea —
Moartea e o fereastră
Spre o altă absență,
Unde plânsul se destramă
Ca un vis uitat
În părul dimineții.

În clipa morții,
Îmi voi dezbrăca trupul
Ca pe o haină arsă
Și voi râde —
Nu cu buzele,
Ci cu întreaga mea tăcere.

Atunci,
Plânsul se va întoarce în matca lui
Și va deveni cuvânt —
Un cuvânt pe care nici moartea
Nu-l poate rosti.

Și după viață,
Voi fi
Pentru prima oară
Fără plâns,
Fără început,
Fără sfârșit —
Doar eu,
Întregul meu
Nespus.