dormim sub covoare de piatră,
viața de pe lumea cealaltă,
ce ni s-a promis,
ca într-un vis fără sfârșit,
în care nu se mai întâmplă nimic,
mutându-ne cu totul
în umbra
care ne-a însoțit
în timpul vieții,
închiși între pereții
propriilor noastre morminte,
dormim și visăm înainte
nimicul absolut,
golul care rămâne veșnic
neumplut,
în fiecare din noi,
așteptând să ne mistuie ploi,
și călduri,
și frigul pătruns prin spărturile acestui covor,
ca să ne prefacem în nori
sau altceva, mult mai subțire,
și să scăpăm de-această îngrămădire
de lut,
să devenim iarăși cuvânt,
așa cum vom fi fost de la-nceput