dacă nu e febră, dacă nu e boală,
dacă nu-ți crapă coloana vertebrală
a inimii
ca într-un exorcism
și nu ai simțit vreodată nevoia organică
de a face schimb de piele
cu celălalt,
poți fi liniștit –
nu e iubire.

nu vei ști că e vital
să devii
un singur contur
cu celălalt.

fac parte din aceia care vor o iubire
nu ca un cântec,
ci ca destinul lui Icar,
o dragoste în care mâncăm
doar cu mâna celuilalt
și buzele
să ni se întrepatrundă
până devenim o singură gură imensă
care blestemă lumea de ieri și de azi
și recită doar pe întuneric –
că a fost cea mai sinceră stare
încă de la naștere.

când ne vom săruta,
va fi ca atunci când visul
înghite viața ca o eclipsă,
umbra lunii ar sta în poziția fătului
în semnul scorpionului,
murind în ea însăși.

așa să murim
unul în altul,
lumea să creadă că am fost siamezi
din prima clipă
a vieții noastre uterine
și n-am avea nevoie de pietre funerare,
fiindcă am trăi în fiecare reflux
al Mării Negre.