pașii mei s-au tras singuri după drumul îngust,
ca o sârmă subțire de cupru care conduce încă puțină lumină.
orașul e undeva departe, dar îl simt în piept
ca pe un animal adormit ce respiră lent.

r.

convoaiele merg înainte.
oamenii își cară sacii, rucsacurile, vocile obosite.
uneori, dincolo de noi, lumina alunecă peste calea ferată
ca o lamă subțire.

am visat că la capătul drumului mă aștepți.
m-ai privit o clipă, apoi te-ai întors.
nu m-am supărat.
acesta e ritmul exodului:
mergem, nu ne oprim,
dar nici nu știm exact unde vom sfârși.

r.

am trecut prin pădurile acelea dense,
unde încă mai simt mirosul umed al copacilor bătrâni.
mi-am amintit iar cum alergam când eram copil
și cum tata tăcea, într-o haină veche,
uitându-se la caii care nu mai veneau.

r.

știu că orașul mă va înghiți,
dar până atunci las liniștea aceasta să curgă peste pieptul meu,
ca un ultim strat de zăpadă.
mi-e dor de sora, r. Aici încă sunt singur cu
umbrele unor câini care nu mai latră.

mă gândesc că, poate, toată călătoria asta
e doar o încercare de a ajunge din nou la tine.
sau chiar la mine. Am visat mult

r.

și presimt că orașul acesta mă așteaptă.
nu ca pe un fiu rătăcit, ci ca pe o altă figură
pe care o va devora lent, în ritmul său de pradă blândă.


știu că și tu visezi.
dar simt o tensiune atunci când mă uit în spate.
nu mai e nimic acolo.
doar amintirea felului în care mă sprijineai
când alegeam să cad.

mi-e teamă că orașul acesta nu va lăsa niciun vis nevătămat.
de departe îl văd.
un corp cinematic:
farurile mașinilor care taie aerul,
pachete albe de lumină traversând în liniște distanțele.

r.

pe marginea autostrăzii: pungi de plastic, tălpi de bocanci grei,
iar cerul înghițea ultimele turnuri.