doaamne – ce-aș mai zice una
filozofică,
ceva cu apocatastază
(îmi pare rău că nu știu ce-nseamnă – da’ jur
că aș face-o să sune ca și cum aș înțelege).

aș începe grav – de pildă cu o referire la heidegger
(doar așa, pentru setarea temperaturii),
apoi
aș continua cu un citat prost înțeles
dintr-un eseu care mi-a plăcut (sanchi!)
pentru că avea spații mari între paragrafe.

și, în mod firesc,
aÈ™ introduce un concept tare:
katabasis, de pildă.

sunt sigur că dascălu ar fi fost mândru –
(n-ai de unde să-l știi,
era un tocilar de la mine din clasă –
un petit choucou de la métresse,
cu penar de piele și vocabular,
care strecura expresii latine
în compuneri despre vacanță
și care, între timp, a ajuns onor
observator
economic)

dincoace, eu mă uit
câteodată la EU și mă ia cu o uriașă mirare:
de ce adică, domnule,
îmi vine să definesc absolut
totul?
(dragostea, sensul vieții,
statutul păturii subțiri într-un pat prea mare...)

n-am (evident) un răspuns coerent
tot ce-mi iese e o frază lungă,
luungă
(pe care o tai după al treilea gerunziu,
din motive personale,
și care țin 75% de ritm
și foarte puțin de structură)