I.
În miezul aripii de metal, un geamăt de stele
se-nfășoară-n spirale –
opalescența lor trece prin coamele norilor urbani,
doar cerneala de plumb a gândului
mai știe să deseneze contururi de înger rătăcit.

II.
Sub pavajul de cuvinte netede,
se-nghesuie firave cristale de ambreiaj,
murmure mecanice, împinse de vânturi de siliciu;
o tremurare de catifea începe să pulseze
în nodurile uitate ale timpanului.

III.
Acolo, unde umbrele se-ntind ca mătasea destrămată a amintirii,
un pescăruș recită formule de alge şi orizonturi,
schimbând culoarea frustrărilor în cinci nuanțe de corali încinși.
Râsul ierbii – filă de cod binar – compune un testament
pe marginile rosterelor cerești.

IV.
Tu aduni seminţe de lumină-stelină din nisipul de cenușă,
le sfințești cu limba de jad a verii târzii,
iar ele înfloresc sub genele tale cu petale
înfășurate în versuri de oțel și înțelepciune preistorică.

V.
Într-un ritual de ploi fâlfâind ca porumbei mecanici,
construim un cor al tăcerii vocale,
între sunetele aspre de mâini lovind toba uitării
și murmurul limpede al unei mătăsuri cosmice.

VI.
La capătul aripii, se-mpădurește linia subțire dintre confesiune și cosmos:
în loc de mărturisiri, rostim cenușa stelelor,
iar în loc de remușcări, târâm pe cer
o linie aurie de cuvinte –
armură pentru visători.