deveniserăm o iubire mitică
cât mă iubeai
cât ne iubeam
cu atât mai mult
cu cât coboram
în timpul primordial
până în secolul al șaisprezecelea
dinspre chicerea înspre pandelea
john maxwell nu-și începuse discursul
înaintam prin ierburi necosite și cosite
nalte cât umbra iepurilor de câmp de pe coline
un prieten doctor în geologie la nice
a spus
sunt preistorice
și a stabilit
cele zece mii de ani
cât se va recita poezia
în luna a opta
pe dealuri în formă
de pălăria lui napoleon
tu mă vei săruta lasciv
și eu te voi chema în cuaternar și mai departe
până la facerea lumii te voi chema
auzeam sufletele moarte din gogol
pornind simfonia eolienelor
dintr-un viitor dodecafonic
în care n-am fi vrut să fim
să fi fost secolul al XXII-lea sau XXIII-lea
am vrut să le aducem înapoi
printre oameni vii
după dragoste urmează dragoste
întotdeauna dragoste
nu puteai să mori fără să mă știi
îți răspunsesem la teribila întrebare
de ce te-am ales
de ce te-am chemat
în lumea primordială
așezându-te
pe nisipul fiert al singurătății
zece mii de ani
cât timp va ține lumea
și se va recita poezia