deschid gura să îmi picure stelele pe limbă să te pot săruta
cu lumina infinitului și e noapte cu lună plină
așa că te sărut cu ea.

ai avut gîndul dragostei noaste în tine și l-ai pipăi cu degetele, deci există
și eu, îngrijorat ca un disc de tăiat lemne, mi-a fost frică
să nu te rănești, să nu îți pipăi somnul ca pe o păpușă care nu mai sună
dimineața.

azi mi-ai spus cele mai frumoase cuvinte, nu există în altă limbă
decît în cea a degetelor care ating sufletul și, eu, ca un tîmpit
m-am îngrijorat pentru visele încă nevisate

nu trebuia decît să te îmbrățișez, să te cuprind pe la spate și
cu mîna pe sînii tăi să construim împreună un somn și o lună
care să ne vegheze, să ne facă o cafea dimineața

cînd greierii pun scripca la odihnă și se aude mirosul de iasomie cum
cîntă prin gene ca o salcie a cărei umbră pe rîu
rămîne în același loc numit iubire, unde și tu rămîi

între palmele mele ca un nor din care plămădesc o furtună
sub care ne acoperim trupurile unul cu altul și trăim în ploaie
sub același acoperis, doi copaci care își împreunează crengile

peste drum, peste timp, peste un sărut al unei flori de cînepă sălbatică
îndrăgostitită de un tatuajul nebun cu canabis, muzica unei creaturi
a nopții, un greiere care știe ceva atît de adînc despre iubire

că nu mai cîntă, se transformă în licurici ca florile care nu mai înfloresc
la timpul lor și devin mame pentru dorințe
florile de cîmp uscate în palma ta, nedăruite

asta e durerea mea, dar trecem peste ea, am trecut deja, sunt ca o drujbă
cu pene, acum fac plopii să zboare, împlinesc orice dorință,
acum că ți-am înțeles mîinile îți înțeleg și îmbrățișarea

sunt flori de hîrtie, vii, nici măcar nu știam că iubirea mai poate înflori
nu ne mai trimitem avioane, ne trimitem direct sufletele
acolo unde pot face dragoste, noi ne privim și zîmbim, bem o cafea.