ÃŽn camera pleoapelor tale

ziua se naște încet
ca o respirație uitată între două lumi
și se prelinge peste pielea luminii,
unde nuanțele nu mai au nume,
dar încă dor.

Tăcerea ta nu e liniște,
e o limbă străină
pe care inima mea a învățat-o fără profesori
doar din vibrația privirii tale
care, uneori
doare mai mult decât o plecare.

Fiecare pas al tău
înseamnă o ușă în plus
pe care o deschid în mine
cu teamă, cu recunoștință,
cu o sete de ceva
ce n-a fost niciodată spus.

Cuvintele au început să mă trăiască,
nu le mai scriu -
ele se așază în mine
ca pulberea fină pe bustul uitării
și cresc, și urlă, și ard
fără să ardă nimic în jur
decât ceea ce n-am avut curajul să îți ofer.

Iubirea mea nu e declarație:
e o noapte întreagă fără electricitate
în care te caut după pulsațiile cerului,
în care tremurul unei frunze
e semnul că ești aproape
fără să fii.

Uneori cred că ne-am iubit
într-o altă existență
și acum doar ne amintim
prin mișcări fragile,
prin priviri care se opresc
acolo unde nu mai avem apărare.

Și totuși,
când mă gândesc la tine,
nu-mi vine să scriu,
ci să tac
așa cum tace pământul
când se pregătește de ploaie:
cu răbdare, cu gravitate,
cu sfințenie.