când scurmăm în cenușa trecutului
nu găsim doar jar,
ci schelete de gânduri,
amintiri cu aripi arse,
oglinzi în care încă tremură chipurile noastre

când scurmăm în cenușa trecutului
e bine s-o facem cu iubire -
altfel jarul ne arde,
nu ne vindecă

trecutul nu tace,
își linge rănile în noi,
ca o fiară care nu vrea să moară
se va stinge cu lacrimi,cu suspine,
sau
va izbucni din nou,
fulgerând în carnea prezentului

răbdarea nu e liniște,
e bisturiu care sapă,
învățându-ne să iertăm

iertarea nu e cadou –
e o bombă dezamorsată în suflet,
pentru ca mâine
să nu ne arunce în aer

ne amăgim că pacea se află în rai,
dar
dacă nu iertăm aici,
în trupul acesta înfricoșat de durere,
nici cerul nu ne va deschide poarta-

rugăciunea este căutarea iubirii
se frânge pe buzele lumii,
deseori ca un cântec,
alteori ca un animal prins în capcană,
țipete... de căință după Dumnezeu

și totuși – iubirea
ea rupe norii în două
năruie cerul peste noi-
potop de har,
incendiu de lumină

„orice ar fi, eu te iubesc” -
spune Domnul
de șaptezeci de ori câte șapte,
în șoapte care sfărâmă tăcerile
omul strigă: „Doamne, nu mă părăsi!”
iar glasul îi răspunde:
„Ridică-te!”

iubirea e alfabetul ce ajută psihicul nostru frânt
să se rescrie în limbaj de foc,
e speranța ce nu moare,
e tunetul care înghite moartea,
e ultimul cuvânt al lumii
și primul-

te iubesc, Doamne,
te iubesc, viață,
te iubesc, rană care mă rescrii-

acum, știu
când scurmăm în cenușa trecutului
să o facem cu iubire-
numai așa focul rămâne lumină,
nu rană.