era ca în vremea tinereții
cînd beam cafeaua aceea sublim de amară
strivindu-mi inima între dinți
pasăre sălbăticită gata să moară
pentru o clipă dincolo de stratosferă
cînd mîngîiam spatele încordat al orelor de noapte
fiare pulsînd de adrenalina examenelor
cu colții umezi de sînge și ochii de lapte
era bine și nu mai era nimic de pierdut
vremea cînd nu eram laș ascuns în poeme
lasînd o dîră de metafore după mine
despre lumi cu picioare de lut
cuvintele mele nu erau doar semne
priponite de inima celor ce adorm
cu capul stîlcit în malaxorul visurilor
era ca atunci cînd rîdeam privindu-mi rănile
un hohot de furtună care bate încotro vrea
îi auzi vuietul dar nu știi nici de unde vine
nici dacă mai merge undeva
totul era din nou o săgeată
și inima mea