***Ziua

pline de remușcări zorile se retrag pulsând cuvintele pe altarul necredinței
demult a cântat cocoșul ziua se dă în leagăn prevestind candoarea
trupul își plânge răstimpul nopții în zigzagul pasiunilor neîmplinite
argumente ale absurdului într-un paradis demult pierdut

instinctiv lumina strălucește desenînd pe fruntea doamnei cunună de ploaie
inima ei adăpostește exilul atâtor generații
peste durerile demult purtate de somnul lumii
mereu la sfat
ne potolim tăcerea sfârtecând
zidurile ființei

mă străbați până la țipete



***Noaptea

tainic își deschide porțile căutătorilor de vise pe perete
secundele aleargă una câte una pentru fiecare noapte tu eu eu tu ne
răsuflarea pădurii scârțâie peste acoperișul înălțimilor
undeva se sfârșește eternitatea
cu inima depănată ghem rătăcești prin jungla trupului meu
durerea își îmbracă rănile cu rădăcinile înăbușite de toamnă

pe-o lespede
semnul timpului meu



***Pamântul

ploile au zdrențuit veșmintele spre adâncuri
cerul își răzbună frământările îmbrăcând haine de rouă
e vremea lui Noe
blesteme prăvălite peste tot ce este viu
genunchii sângerează înroșesc pământul a rugăciune
mâna domnului cuprinde lanurile de grâu

nu se mai știe
acolo e pâinea vieții

ne așezăm la marginea apei deslușind chipuri printre crengile moarte
mereu vor veghea sentimentele
dragostea tresaltă încovoind cuvintele
învinețind totul în noi



***Cerul

cerul își deschide altarul mirosind a tămâie și lumânări
clopotul cel mare trimite semnale de bronz spre o parte a lumii
cel mijlociu memorează notele acute cântate de degete feciorelnice
se-ntredeschid bolțile de lumină în duioșia unei raze rănite
soarele (singur și gol în straie de vis) amețit își uită locul în imensitate
aruncă asupra lumii durerea mistuită
zugrăvind vălătuci de bucurie printre
fantasmele ce ne macină gândurile



***Vântul

negru își face loc la răspântii
cu glasul la jumătate îngroapă țipătul pădurii
sfâșie veșmintele



***Noi

hai să vorbim încet
absența să ne țină loc de răsuflare
să scriem cât mai departe de noi

tu nu trebuie decât să visezi că ziua de mâine e azi
că sufletul zvâcnește în împărtășirea clipelor

Iar părul tău
Se frământă, stârnind
Un surd și depărtat ecou de strună,
Ba nu-
Era ecoul unui vînt
Încătușat în fund de
văgăună.