În rânjet spastic gura e o rană.
Un geamăt lung s-a risipit pe buze
Ca-n zbuciumul fecioarelor lăuze
Ce și-au târât păcatul în prigoană.

Pe ochi îmi pun durerile ventuze.
Un gest în cuget iz de smârc emană.
Aș vrea să dau o spaimă de pomană
Și brațul strâns să nu mă mai acuze.

Gândul schilod se scurge prin artere
Și caută un loc să-și ia avânt,
Tânjind la mâlul șoaptei să adere.

Nevolnicia culcă la pământ
Cuvântul sfâșiat ce-n mine piere
În căutarea rostului înfrânt.


6 februarie 2005