I
Veacurile și anii se nasc, trec, se strecoară,
Se duc cu-acele zile ce s-au aflat privind
A lumii încroire și au văzut, fecioară,
Din mâna celui vecinic natur-abia ieșind;
Dar tu, zi augustă, născuși întru mărire,
Stătuși cu mare slavă, și-n slav-a ta sfințire
Lumii celei uimite zâmbind îi arătă
Că treci, dar pomenirea-ți în veci nu se va șterge.
Și va umplea pământul, și ne-ncetat va merge
Din om, din loc, din veacuri așa cum răsună.
II
Stăpânul veciniciei, în fapta sa cea mare,
Când soarta din voință-i pe univers a pus,
D-atunci tu hotărâtă ai fost întru păstrare
În sânul acel tainic vecilor făr’apus,
Ca să răsari odată cinste la omenire
Și a creștinătății prescrisa împlinire,
Drepturi de ani pierdute noroadelor a da.
A ta ivire fuse la cer îndestulare
Și pe pământ îl puse în vecinică mirare.
Trecuși, dar niciodată noi nu te vom uita.
III
Trufașa-ți auroră, eu fruntea-ncoronată,
În mână cu măslinul, în slavă nainta,
Ș-o nouă sărbătoare, în tabără cântată,
Din cerul cel prea rumen pământului vestea.
Nainte de ivire-ți, ca zâmbetul nădejdii,
În inime viteze ce-au înfruntat primejdii,
Tu ca un foc în ele luceai dumnezeit.
De mii de ori răsară soarele și sfințească,
Căci dulcea ta lumină în veci o să lucească
În sânul omenirii ce tu ai slobozit.
IV
Iadul jurat osândei, din vecinica urgie,
Scrâșnindele lui furii din sânu-i a suflat;
Ș-a lui prea credincioasă, prea draga-i tiranie,
Fatal, repede înger, pământu-a-nconjurat.
A ei urmă-n tot locul rămase însemnată;
Dar ațintat străbate, ochiu-i zavisnic cată,
Ochește și alege al luminării loc.
Amar zâmbește, sună fiarele-apăsătoare,
Pune-un picior statornic, gheara-i omorâtoare
Sugrumă, desfrânează, doboară, pune foc.
V
Anii posomorârii, robiei-ndelungate,
Gemete, jertfe, sângiuri întins îți vor descri;
Eu cânt a ta ivire, faptele lăudate,
Slăvesc eu slobozirea ce-n tine răsări.
Vitejii Miezii-nopții ai lor ochi ațintară
Pe drumul unde dreptul și crucea le-arătară
Și p-aripile slavei aicea au zburat.
Cu-al lor de martir sânge, cu brațul plin de fală,
Au înecat ei iazma și spaima infernală,
Și tu lumii cu pacea în mâini te-ai arătat.
VI
Grecii, ce detunară cu jugul și robia,
Pe fruntea ta-nsemnată citiră soarta lor;
Românul, ce pierduse și drept, și datoria,
În zâmbetul tău vede p-al său apărător;
Serbia-n el cunoaște patria, Dumnezeul;
Tu ai deschis Bosforul și tu nalți caduceul
Ca să vestească lumii comerciul cel bogat.
O, fiică îndurării d-acea cerească rază!
Spune-mi: îți era rândul ca lumea să te vază,
Sau te-a grăbit acela creștinul împărat?
VII
Românul ajunsese a moliciunii pradă,
Brațurile ce veacuri au apărat ast loc
De tot afemeiase acea vrăjmașă sfadă,
Și armele pierdură mântuitorul foc.
Stinse de strălucire, cuprinse de rugină,
Unealtă vicleniei, arma mână străină,
Și pământeanu-ajunse străin și călător.
A! să lăsăm uitării pe cei ce se-ntrecură
Să uneltească răul... iată-i! trecând, trecură
Ca visurile nopții, ca pomenirea lor.
VIII
Ființa ta deșteaptă a noastră tinerime
Și face să s-auză acel războinic glas;
Pe ea vechile steaguri destinde cu mărime
Ș-ostașii cei prea tineri pășesc cu mândru pas.
Hotarul ce natura ne-a pus spre apărare
Și peste care sila trecu întru călcare
Tu ni-l întorci și iară la loc tu îl strămuți.
O, zi rară, ce-n veacuri cu anevoie vine!
Din ceruri mângâierea să fie ea ca tine.
Sau tu ale ei fețe viind te împrumuți?
IX
Când semnul judecății va trâmbița mărire,
Când vremea se va strânge din vecinicul său zbor,
Când veacurile-ntoarse și stând în mărmurire
Destinse vor răspunde l-al lor judecător
Ș-orice minut atuncea va fi în cercetare,
Zi ce renaști noroade, spune-mi: atunci pe care
Vei arăta-mplinirea astor voinți cerești?
Păstrează al lui nume-n tine cu cinstire
Celui ce-a-nvins noroade cu-a sa milostivire
Și ale sale fapte cu fală să vestești.
X
Te cânt eu în toți anii, augustă zi senină;
Dar după cum românii pe tine te slăvesc,
Fii și tu lor asemeni și veselă, și lină:
Vezi c-ale mele cânturi în veci nu lingușesc.
Dar gurile gheenei ș-asupra ta scrâșniră
Și vorbele din ele ca șerpi ne îngroziră
De-nveninarea lumii... Himere d-osândit!
O, cer! când adevărul astfel de crud s-ar face,
Cântarea-mi ar fi hulă și în uitare-ar zace,
Și muza-mi... criminală! Dar tu ai dovedit,
O, generos monarhe! ș-a fost în mâna ta
D-oricare răutate veninul a seca,
Ca amuțind să tacă vicleana limba sa.