E toamnă iar.
Mă plimb prin cimintirul vieții mele,
Rătăcitor și fără țintă umblu,
De mână cu a mea umbră,
Statornica, fidela mea iubită
Pe al cărei umăr sufletul împovărat îl sprijin,
Privind-o cum se contopește
ÃŽn peisajul simfoniei de culori,
Paletă abandonată peste pământ
De un pictor visător,
Venit cândva din vremi atemporale.

E toamnă iar.
Cu frunze veștede și moarte,
Moment de amintiri,
Regret și lacrimi
Ce spală sufletul împovărat
Și ochii închiși
Ce înăuntru îmi deschid lumini
Din lumile pe care abia le-am părăsit
Când am sosit
În trupul pământean
Prea renegat acum de greaua nostalgie.

E toamnă.
Iar pacea copleșindu-mă îmi readuce,
Mirosul florilor de cais
Și aburii de pâine coaptă-n vatră,
În liniștite nopți de vară,
Mă regăsesc pierdut din veacul
Când fericit puteam să ascult
Chemări din timpurile îndepărtate,
Dorind să mă întorc din existența singulară
Proiecție a infinitului anotimp
Ce îmi marchează umplerea tăcută a clepsidrei.

E toamnă iar.
Și, vai, ce mult doresc să reînviez momentul
Ca totul să fie precum înainte,
Să adorm zâmbind, să nu mai plâng.
Am obosit. Iar sufletul mi s-a închistat,
Privat de bucurii,
A încărunțit pe dinăuntru,
Nu mai dorește a sta aici,
Himerele copilăriei îl bântuie cumplit
Cu lipsa de păcate,
Cu râsul inocent și cristalin.
E toamnă iar.
Și plâng și cânt,
Prohod și jale,
Melancolie și regret.
Și întrebări. Prea multe întrebări.
Miros de cais și pâine coaptă-n vatră
Și florile de măr
Si susur de izvoare
Și iarăși jale, plâns
Lacrimile în cascadă,
Voal de pelin peste ai sufletului ochi.

E toamnă iar.