În sufletul meu trosnește dorul.
"Mi-e un dor nebun de Neființă!
Vreau să stau iar singur pe un catarg,
să privesc marea curgând sub mine,
să zbor din nou,
să ajung la cer și dincolo de el.
Mi-e un dor nebun de Neființă!"
spuse sufletul meu,
eu m-am mirat, însă el e trist,
căci e legat de un trup ce nu-i al lui,
prizonier într-un spațiu închis,
ce nu-l lasă să se desfășoare
în toată splendoarea lui,
ancorat de un corp ce nu-l lasă să plutească
și suferă,
căci e prins fără voia sa
într-un trup ce nu-i al lui.

Dar nu mai e mult...
sufletul va ieși curând din trupul efemer
cu tot dorul său de Neființă,
să și-l potolească,
plutind în tulburarea apei,
scufundându-se în limpezimea cerului
și va fi liber,
așa cum era la Început.

Vei fi, suflete, liber, așa cum ai vrut,
dar când vei fi iar Neființă,
îți vei dori să fii
Ființă.