Pe palma ta,
în veșminte,
de toamnă târzie
selenară,
îmi trăiesc visul
cailor albaștrii.
Gândul alunecă
spre pădurea eternă,
vârtejul cerului și al mării,
simfonie de ploaie.


Rostogolindu-te
pe trupul meu,
îmi jefuiești
acea parte a creierului,
în care,
am ferecat amintiri,
acum,
criptice.

Nu știu cine ești.
Tu,
nu ai chip,
doar adiere,
culorile surâsului tău
se schimbă,
cu fiecare anotimp
al sufletului meu.