dintre atâtea culori tu ai ales albul
fără de culoare luminii din noi

de prea puține ori ni te-arăți zână
și strălucește drumul tău printre casele
celor care nu mai cuvântă nu se mai
trezesc să te vadă așa tânără mereu
nouă ne-au îmbătrânit streșinile
ne plâng adormirile pe la colțuri
iar copiii cer de pomană plângând
sătui de-atâta cald și de pâine

îmbracă-ne și ne scoate dealurilor
în strigăt de pițărăi colindându-și pârtiile
cu sănii oprite-n apus a-ntristare
în speranța că mai iute dimineața sosi-va
când noi cuceriri se vor face
printre bulgări visând să devină
vreodată semeți ai zăpezilor oameni

promite că nu-ți vei pierde tot albul
printre oamenii toți prea de gheață să știe