Plutesc pe o rază de lună albastră,
iar barca ta e tot mai departe,
oare cum aÈ™ putea face
să trag de sfoară
și să o apropii, când tu,
cu nisip în scrisoare și un sărut în plic
ți-ai luat rămas bun...
Nu mai vâslesc.
Mă las în voia valurilor,
iar luna își revarsă a ei splendoare
asupra mea.

Știai, iubitule, că noaptea valurile vin dinspre mal?
Nu știai: nu aveai cum să știi...
Și nici măcar n-ai văzut că luna e albastră,
pentru că tu, copleșit de gânduri,
te vezi pe tine
în mine, în lună, în valuri...