Când nori de gheață pluteau deasupra mea
Și răsăreau stelele și apărea luna noaptea
Șoaptele mele erau calde și-n acelși timp reci
În ecoul acelor nopți nostalgice și seci.

Căci petale de crizanteme îmbobocite
Erau simbolul miilor de săruturi rătăcite;
Și când întâia frunză părinții își va părăsea
Oamenii culegeau roadele,iară eu durerea.

Susurul izvorului din pădurea iubirilor târzii
Cântă și astăzi sonetele ce-au alinat mii de inimi.
Și astăzi stau cu capul in poala ierbii blânde
Ce mă inundă cu firele-i verzi și flămânde.

Voi asculta etern simfonia foșnetului de toamnă
Eu mă îmbrac în durere iar tu în aramă,
Căci am pierdut veșmântul de iubire ascunsă
De atunci...de când iubeam o frunză.