să ne rotim în
același vârtej
păsările de cristal cu guri deschise
în agonie
vom alege calea cea mai
lungă
inventând meșteșuguri cu apă
ne vom agăța cu ziua
de cercul din mijloc
învățând dinlăuntru despre ce se petrece afară
legându-ne clopotul în hamuri
de pânză gri
dezbrăcați de piei să căutăm
pământul potrivit
de legat sub genunchi
hai să desenăm lente mișcări
să poată trece fețe omenești
tu îmi vei ține clopotul înclinat
până voi pescui cu degetele o bilă de fier
El mi-a spus că tot drumul va fi urcuș
iar monotonia nu slujește de ancoră
am putea să tăiem o clipă în două
una dintre jumătăți s-o lăsăm până la pământ
cât să ne cunoaștem viciile
pe aici vanitatea se teme până și de om
obișnuit să arunce în spate umbrele
ce nu se absorb prin piele
****
cartea plesnește ca un bici
lăsând în urmă rațiunea
și primul om coborât
din mare