îmi aminteam roiuri de
viespii, păsări, culori, ploi.
așteptări, mări într-o tăcere,
antic sufletul meu,
vacarmul strângându-mă la piept
coboram pe scările mereu urcând,
pe scoarța copacilor
îmi scriam psalmi albaștrii, doamne
cât de întuneric poți fi.
între o noapte și altă
noapte știu doar drumul acesta
greu, am trecut conducând caravane
albe, cu cântec, cu tobe imense, veselia era
oaza acelui deșert. Și eram tânăr,
nimic nu mă putea răpune. Dar
mă pierd în amintiri și acum iată-mă
pe mări, sirene galbene, corăbii
întunecându-se cu salve de tunuri
vechi, spre țările promise și
lung va fi drumul întoarcerii
acasă printre gândurile
care devin grele cum norii furtunii.