Timpul


Timpul stă între pomi
atârnat ca o pânză de păianjen;
Zorile-l colorează în mov
apusul îi adaugă broboane sclipitoare de vată.
Noi umblăm între spițele lui
și vedem doar în față și-n spate,
el se leagănă cu povara noastră cu tot
și întotdeauna are dreptate.
Timpul nu cântă, nu plânge, nu doarme,
nu-l doare.
Toate se schimbă în juru-i
pomi, apă, lumină, splendoare,
Cheotorile lui fermecate se strâng
Pe crengile unui galben adânc
și parcă ar fi pace și soare.
Fermecați de un fir, agățați de-o celulă
mergem în sus și în jos ca ocnașu-n celulă
și visăm că e mare puterea noastră de-a fi.
Poate e-o închipuită alunecare
pe-o roată de-o singură zi.