ÎNVAÞÃ-MÃ!,

cum să opresc timpul acesta
ce curge haotic?
să-ți pot strecura printre gene
o mîngîiere
un cîntec
o poezie
un cuvînt
– ca o lumină adîncă -
frumos să încolțească
în inima ta.


VISUL DE STICLÃ

Ca să ucid întunericul
din adîncurile sufletului
trebuie să înot
prin fumul existenței;
să mă reîntorc
dincolo de începuturi
să aflu și să găsesc
limanul luminii ocrotitoare
ce arde în visul de sticlă.



CUI ÎI PASÃ ?

Cui îi pasă de îngîndurarea
și tristețea stelelor ce coboară în mine?
Cui îi pasă de salciile ce mă plîng,
de rîul ce se aruncă în lac,
unde plutește umbra mea
mînă în mînă cu imaginea ei în apă?
Cui îi pasă de cerul fierbinte
cu suvițe cărunte
rămas de la norii ce nu mai suportă albastrul?
Atîtea întrebări îmi rămîn ...
la care universul răspunde
mereu cu marea lui muțenie!


VAMA SOMNULUI

Unde-aș putea găsi drumul copilăriei,
leagănul mamei
sau jocul desculÈ› al prunciei?
Am dat vamă somnului!
Am dat vamă viselor!
dar n-am putut trece în țara făgăduinței
și înot mai departe în miezul oboselii,
sfîșietoare oboseală de mine!


DE CÃŽTE ORI?

De cîte ori am pîndit visele tale
în visele mele?
și am văzut umbra iluziei
în arabescuri stelare
cînd valurile-mi sărutau picioarele?!
De cîte ori am ars la porțile mării
amintiri-rătăcite  flori-de-vis-ofilite
în tăcute ecouri
și liniștite-neliniști
sfărmate-n albia somnului de nesomn?!


MAI AUD ȘI-ACUM...

Mai aud și-acum vuietul năprasnic
din cîntecul privighetorii întemnițate
dezlănțuit ca o vijelie
asupra cîmpiilor mele întinse
unde mai cîntă
bucuria-durerii
și jalea.


ATÃŽT DE MULT

Atît de mult am iubit
și-atît de mult am privit
amintirea iubirii,
încît ochii au început să doară -
să doară pînă la descompunere.
Și dintre toate aceste fire de praf
ce acoperă verdele primăverii
te vor privi mereu ochii aceia...
pe care surîsul morții i-a închis cîndva.
Și inima mea
va dansa peste tot acest univers
pentru că va ști
că din pulberea ce va fi
îți va putea zîmbi ca unui străin.


BLESTEM

Să-ți fie frate geamăn chinul meu
și gura uscată de dorul sărutului!
ploaia-de-mine să te ude!
pămîntul-de-mine să-ți ardă tălpile!
în dorul-dorului să te-mprăștii,
mereu căutîndu-mă,
mereu negăsindu-mă!


UITATÃ-N UITARE

Uitată-n uitare,
inima mea
a uitat să mai bată;
doar urma unei zbateri de aripi
mai pîlpîie din vreme-n vreme
uitată și ea
în oboseala unui zbor
de niciunde chemat,
de niciunde venit,
încremenit în uitare.


MÃ ÎNTREBI CINE SÎNT ?

Sînt labirintul strigătului zidit
la hotarul iluzoriu al plînsului.
Sînt piatra presată în munte
și fulgerul ce spintecă
muntele în două.
Sînt parfumul crud al zăpezii
ce caută fulgul cu formă perfectă.
Sînt vîntul ce-ți soarbe tristețile
cioplindu-ți briza pe față!
Sînt viitorul-prezent
din zvonul luminii
ce-ți împlinesc dimineața
de vrei!


DAR... MAI POT FI...

Și somnul pămîntului adormit în tine,
și creanga stingheră ce-ți biciuie ochii,
și piatra aruncată-n drum
de care mereu să te împiedici!
Pot fi vîntul aprig al iernii
în umbra din noapte
ce-ți frîng dimineața!
Și mai pot fi...o, da...mai pot fi
drumul ce duce la marginea eternității
fără a-ți arăta abisul înnemuririi
de dincolo de ea!
Pot fi... și sînt
blestemul
sau binecuvîntarea ta (?).


CUVINTE

Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute,
rămase nespuse,
pe toate le-am cules
și le-am spălat cu rouă-de-soare.
Le-am presărat pe ropotul ploii
și le-am înfipt în mare,
de unde valul le va aduce la picioarele tale.
Să nu te apleci!
Eu am închis odată valul în mîini
și-am presărat fire de iarbă
pe creștetul universului
și-am văzut:
Deasupra...
Dedesubt...
Nimicul își face culcuș.


PRIVEȘTE-MÃ !

Sînt ghemul de alge
prins în vîltoarea apelor;
Miezul de singurătate,
frumoasă și rece,
ce trece prin lume
ca umbra unei deșertăciuni
fără nume:
învăluindu-te,
adunîndu-te,
risipindu-te!


O INIMÃ FÃRÃ ASCUNZIȘURI

Mi-am îngropat mîinile în cer
le-am înfipt
în pămînt,
în piatră
și-în lut.
Peste tot am umblat
și am căutat
o inimă fără ascunzișuri
pe care s-o pot ține în mîini.


CUNUNATA CU TIMPUL

Cununată cu timpul,
destinul
mi-a făcut rochie de mireasă
din mătasea prăfuită a amintirilor
ce mă trag spre un trecut
– veșnic prezent -
din cîmpiile-nflorite
sub un cer încărunțit de stele.


PRUNCUL SINGURÃTÃÞII

Legăn și acum
pruncul singurătății...
Îl hrănesc în neștire
cu lapte-de-lacrimi,
cu rouă-de-stele,
chiar dacă știu
că-mi secătuiește inima,
și-mi frînge mîinile cu greutatea lui;
chiar dacă știu
că-mi obosește
pînă și gîndurile sterpe.
Legăn și legăn ...
poate va adormi
măcar o clipă.


CA ȘI ATUNCI...

Și-atunci... ca și acum
mă aplec să culeg gîndurile de ieri,
să le pun la căpătîi flori
așezate-n cununi...

Și-acum... ca și-atunci...
le găsesc numai în memoria vremii,
cu farmecul ofilirii din prima înflorire,
îngropate
în timpul ce trece prin mine.


TÃCEREA GHIMPILOR

Tăcerea plină de ghimpi,
lină și fierbinte,
se prelinge o dată cu lacrima oarbă
și nenumăratele-i fețe
întipărite cu sfințenie
în golul prăpastiei,
din care țîșnesc
aninîndu-mă
de o stea,
de o rază,
de-un soare,
de-un mine
sau de-o altă tăcere.

UNICA ORÃ A ZILEI

Cînd se întunecă devin cenușie
mă dizolv în obscuritatea opacă
o dată cu gîndurile
în această unică oră a zilei
plină de semnificații
ce-mi bate-n ușă:
e ora ispășirii
mereu izbăvită
nicicînd ispășită.


CREDEAM

Credeam că nu se vor mai întoarce niciodată
înflăcărarea și nerăbdarea tinereței
dar tenebre miloase îmi ascundeau adevărul
ca să uit pentru o clipă
că în lumina scăzută a crepusculului
inima ta în ruină părea mai mare,
la fel și ochii tăi
ale căror săgeți înghețate ucid.


ODATÃ CU...

Închisă în scoica de rîu,
ce mă poartă spre o mare,
privesc neputincioasă cum mă rostogolesc
în oceane
o dată cu vîntul ce-mi duce visele
spre o albie - fără matcă,
spre un liman - fără de mal,
o dată cu picătura
ce-a fost aruncată
în haosul universului.


PENTRU O CLIPÃ

Pentru o singură clipă
am fost candela vie – nedespărțită –
de la căpătîiul sufletului tău.
După care...
m-ai aruncat flacără mută
în urma pașilor tăi
și limbi de foc au năvălit
înlăuntrul meu – pîrjolindu-mă.


ODATÃ, DE MULT

Odată-ți vedeam gîndurile plutind,
zbenguindu-se în toate culorile.
Acum  le văd cum coboară încet,
spre răceala înmănușată de beznă.
Le simt cum curg prin inelul de foc
ce se topește și el
înlăuntrul pămîntului
lăsînd în urma lui doar un cuvînt:
cuvîntul.

ÎNDURÃ-TE, DOAMNE!

Îndură-te, Doamne!,
și dă-mi adierea zefirului
din patima nașterii mele
și leagănul vieții din zorii luminii!
Dă-mi cupa iubirii
s-o vărs peste lume
balsam să se aștearnă pe sufletul meu!
Și-nvață-mă, Doamne,
cum să-nțeleg muzica
din strunele curcubeului
ca liniștită s-adorm în brațele tale
și rugă să fiu peste noapte.


SITA LUMINII

Culege-mi toate drumurile
peste care-am trecut,
mult prea grăbită
să mă pot opri
o clipă doar  s-aleg!
Culege-mi, dacă poți - clipa -,
clipa destinului meu,
adun-o vis cu vis
în cupa de iubire a lumii
și dă-mi să beau rodul suprem
al visului
cernut prin sita luminii!



CUTREMURUL IZVOARELOR

Aerul și pămîntul au rămas nemișcate
doar inima mea a tresărit,
inima mea alături de a ta
ce sălășluia înlăuntrul meu.
Bucuria și-a luat zborul
spre cele patru zări de-odată
de unde tu  cîndva  te vei aduna
pentru a-mi limpezi izvoarele cutremurate.



ÃŽNTOARCERE

Ai băut din izvorul uitării
crezînd c-ai să scapi de tainele
și tainițele memoriei
fără să-ți pese de vîrtejul-destinului
ce duce spre cer și-ți conduce
eterna întoarcere,
naștere
și renaștere,
pînă la iertarea păcatelor.


ALTAR DE RUGÃCIUNE

Fă din sufletul meu
altar de rugăciune pentru tine!
Ocrotește flacăra albă
și așază-mă, candelă-vie,
în templul inimii tale!
Pulberea sufletului meu
așterne-o pe stele
de veghe să-ți stea
atunci cînd ți-e teamă,
și călăuză să-ți fie
în drumul întoarcerii!



TAINICÃ AMINTIRE

O tainică amintire rătăcește năucă
în ora blestemată a blestemului
cînd se mai nasc umbre de lacrimi
pe pînzele albe ale destinului
dăltuind flori-de-nufăr
îngemănate cu flori-de-colț
încrustate pe sufletul meu
ce plînge după nostalgia fulgilor
și a zăpezii dintîi.



RÃZVRÃTIREA LACRIMILOR

Am pătruns în miezul cristalului
ca-ntr-o eternitate.
SuprafaÈ›a sticlei  ca bolta cerului
ascundea în ea minuscula mea lume
într-un întreg univers.
Dar n-am știut
că odată intrată-năuntru
mi-am încătușat toate timpurile
în pocalul lacrimilor-răzvrătite.


NU IZGONI COPILÃRIA

Din jungla viselor înmiresmate
nu izgoni taina copilăriei
și n-o lăsa să-și piardă rădăcinile
în fața nimănui, pentru că
binele și răul,
frumosul și urîtul,
iubirea și ura
nu sînt decît podoabele unui viitor
ce-atîrnă de-o-ntîmplare.
De-aceea-ți spun:
Sădește-acum sămînța-copilăriei!
ochi și toiag să-ți fie
pentru acel mai tîrziu.


ABIA ACUM...

Îmi despic anii maturității
pe-aceleași cîmpii nesăbuite
ale copilăriei,
unde - abia acum - descopăr
durerea și sfîșierea
din firul de păr alb al mamei.


CINE MAI ARE TIMP?

Flăcări aprige se învolburează
în străvechile inimi din încăperile trupului.
Dar cine mai are timp?
să vadă cum reflexele sîngerii ale flăcărilor
se-mperechează cu umbre prelungi?
Și cum din văzduhul amurgului
cad cristale albastre – de gheață -?
Cum gîndurile viscolite
aduc amintiri grele
și le leapădă în aceleași încăperi
preapline de-acum?
Cine?...
Focul rupe din mine,
cu mînie și-nverșunare rupe...
Și tu ?...
Tu, plîngi că te doare imaginea flăcării?


FLACÃRA

Sînt flacără vie
în cimitirul umbrelor noastre
unde se mai preling nori-de-flori
în sipetul lacrimei
prefirînd același cer cu lavă de sînge
ce sfarmă lespezile ochilor
sub cutremurate pămînturi
adunate în mine.



OCHIUL SOMNULUI

Prin ochii somnului scăpătat
voi dormi în pîntecul pămîntului
pînă cînd inima ta va slobozi
cercul de foc ce mă leagă
de trupul izvorului
ce firesc curge,
dar nefiresc țîșnește din pustie.


MÃ ȘTIU CUVINTELE

Cu o luciditate nelegiuită
mă știu cuvintele sugrumate!
Cum mă mai știu!?...mă știu
precum propriul meu complice,
ce cunoaște prea multe despre sine.
Și-n toată această întunecime
cine s-ar încumeta să-mbrățișeze
aceste cuvinte?


PRIVEAM

Între noi tremura de mult despărțirea
dezlănțuind furtuni de spaime,
în ploi dese de lacrimi.
Priveam cum te depărtezi – fluture alb –
prin asfințitul tăcerii aripilor,
însîngerate de strigăte,
lăsîndu-mă să-mi gust întristările
înmiit de întregi.



DESPRINDERE

Las rugile, undeva,
la marginea cerșetorilor de somn,
revenind în locul popasului
unde ruga se desprinde de trup
prin voința chemării
ce rupe hotarele.


GRAFICA CERULUI TÃU

Pe grafica cerului tău cineva
a șters numele meu, fără voie.
Și-acolo,
a rămas doar umbra iluziei
ce arde în pîlpîiri întrezărite
prin labirintul haotic
în care memoria ploii
dezvelește păcatele omenirii.


DUREROASE TÃCERI

Cum să acopăr fîntîna
în care se desfundă izvoarele vechi?
cînd dincolo de răsfrîngerea clipei
răspunde doar ecoul fîntînii
ascuns în tăcerea apei
ce se strecoară în piatra de mal!


ÃŽNTOARCERE

Mi-am așternut anii întregi
pe petalele ploii,
încet să-mi spele păcatele
peste care,fără sfîrșit,
vor trece clipele nopții
străpunse
de strălucirea luceferilor
întorși în dimineața cuvîntului.


ABANDON

Mi-ai ucis destinul
cînd încă învățam să merg
și te-am lăsat!
M-ai aruncat apoi în jocul focului
cînd flăcările începeau să respire...
și nu m-am împotrivit.
Cînd plictisit, m-ai abandonat
în groapa cenușii spulberate
n-ai mai văzut scînteia ce te urmărea.


FIRUL DE FUM

Am cules nenumăratele tale furtuni
și am continuat să trăiesc în bolul inocenței
în visul transformat în firul de fum
ce se strecoară prin toate ungherele tale,
cu veșnica pecete a arderii mele.


NIMIC NU DEPINDE DE NOI

Totul a fost prins în ultima volbură
a unei mari vîltori
și va curge, domol, înapoi,
în deșertul din care s-a născut,
revenind, iar, și iar,
la nisipul dunelor
sculptat de mîinile
și mînia vîntului.

UNDEVA...

Sînt aerul ce vuiește în strigăt
agățîndu-se de tot ce-i iese în cale
pentru a căpăta un răspuns, un adevăr,
o taină adîncă, adîncă!...
Undeva  departe-aproape se auzea
tînguirea, sfîșietoare, dureroasă,
a ceva neîmplinit, nedefinit.
 Ce era ???!!!
Pentru tine:  Nimic!
Pentru mine: Strigătul și Răspunsul
se despărțeau pentru totdeauna,
fără să se fi întîlnit!

NIMICUL DE PRETUTINDENI

Nimic nu-mi mai amintește de tine!
și nimic nu mai poartă numele tău!
Doar luna, uneori, îmi plînge pe umăr,
întrebîndu-mă unde ești!?
Și eu nu știu ce să-i răspund:
pentru că ... stelele
s-au ascuns în luceferi,
luceferii s-au învelit cu nori,
norii au uitat să se joace,
joaca a uitat că există!
și doar miresmele unei tristeți înmărmurite
mai așteaptă o stea căzătoare,
să-și pună o dorință
în această atmosferă, inertă,
cu consistență atît de compactă.


PLATA TIMPULUI

Nimeni nu scapă de chingile timpului
ce-nvîrtejesc împrejurul nostru:
valuri în tornade,
pasiuni în rătăciri,
amintiri în tăceri,
liniști temătoare în adîncuri pustii.

Lanțul zornăie în zbaterile eliberării
cînd ne trezim aruncați
în peștera cuvîntului nerostit,
îmbătrîniți de gînduri frămîntate cu lacrimi
cu un tribut plătit cîndva
dar încă neplătit.


CEEA CE NU ȘTIAI...

Îți spuneam odată că sînt piatră
ceea ce nu știai...
era că fiecare piatră a trăit somnul pietrei
și a văzut cum văd și eu
prin somnul pămîntului,
prin somnul aerului,
prin somnul apei,
prin somnul trupului.
Numai nesfîrșitul dans al luminii
n-am reușit să-l văd pentru că lumina,
lumina nu doarme niciodată!
Și-atunci...m-am întors
în somnul pietrei și-n mine,
în uitare și-n aduceri-aminte,
ascunzîndu-mă în miezul muntelui
unde ochii ce privesc,
nu pot pătrunde!


SUBJUGARE

Cascade urlătoare: tăcerile
revărsate în vîltoarea vieții
îți rostogolesc amintirile
aduse din tărîmul trecutului.
Tăvălugul te-ajunge,
te prinde,
te soarbe, subjugîndu-te
acestei prăstăvăliri.


TÃŽRZIU MI-AM AMINTIT

Am plecat lăsîndu-ți
pe pragul toamnei-de-primăvară
un timp de uitare,
de regăsire și iertare,
și un timp de iubire.
Tîrziu...
mi-am amintit:
un timp pentru mine
uitasem să-ți las!

Copyright: Viorela Codreanu Tiron