pe când divinizam bețiile

de sine

lumea din jur era o indie cu ochii stinși
în bătaia puștilor hedoniste nici o morală
n-ar fi cutezat pune piciorul în jungla
deșertăciunilor

nu înțeleg iubi maimuțele copacii
carnasierele nu pot o victimă iubi

nu știu măsura până unde sângele curge
dar sângerez cuvinte ce sete grea stârnesc
o pădure smucită e mai primejdioasă
decât izvorul deșertului
drumul
e-nfiorare de frunze la care nu ajungi

trunchiurile au o mie de ochi aerul
are o mie de ochi cerul are o mie de ochi
eu
sunt numai o inimă în două picioare
cu gheara suptă
pe când respiram într-un copil fără scris