Ce sunt eu? O amintire a tot ce-am fost odată,
O umbră înglodată în inima-mi plouată?
Mă sting încet. M-am stins destul? Mă vede cineva acum?
Cum a reușit ea, ploaia, din Phoenix alb să facă scrum?

Chiar și trista mea cenușă în pământ s-a îngropat,
Dar să pot muri, nici vorbă! Însă ploaia m-a schimbat;
Ca nicicând așa statornic, mai calm ca niciodată...
Dar când voi mai putea zbura spre-un cer fără de pată?

Număr impasibil frunzele ce cad; e vară.
De ce cad frunze? Toamna or să cadă iară?
Dar vai! Cu crengile golașe se pare că rămân,
Cum să pot să-mi câștig seva când sunt însetat, flămând?

Aș vrea să fiu un sturz bătrân, să pot zbura spre Soare,
Dar rădăcinile mă țin și stau tăcut în ploaie.
Pe crengi șiroaiele îmi curg; nu vreau rădăcini de plumb,
Vreau aripi ca să pot zbura, din lume să mă smulg.