de cand ți-ai îngropat ochii în pielea mea
adorm cu pământul pe buze
știi
acum locuiești într-o respirație
iar locul tău la masă e gol
se lățește peste sânii mei grei de atâtea plecări
este vara neîntoarcerilor
vara cu fiecare punct transformat într-un hău
și simt crescând adânc și ireversibil cimitirul din mine

***
mâinile râd
executând un dans bizar șerpuit
la ora la care mintea se dezleagă de trup
simțurile pleacă la plimbare printre artere
în adn-uri decapotabile
întregul corp se întoarce pe dos
toate organele încep un dans bezmetic
în camera sângerie
în camera cu pereți tapetați cu vene
doar ochii se zbat nedumeriți
ca două gălbenușuri plesnite
prin care chipul se scurge lichefiat
iar creierul
retras într-un colț
numără în tăcere secundele destrămării

***
spune-mi
când și cum am devenit tu?