Motto: “Et la nuit seule entendit leurs paroles.”

Colloque sentimental – Paul Verlaine

I

E ceasul șapte. Trec pe bulevard
Cu pasul diafan doi tineri. Ard

Deasupra stele rui și dedesubt
Se cască spre infern un mal abrupt.

Chiulesc de la vreo oră de seral
Și-noată către Centru în aval

Să vad-un film sau poate, printr-un parc,
Să-și tragă-n stele visele c-un arc.

“E viitorul nostru scris pe-o stea?”
El melancolic; ea-l repede: “Ba!”

Gândind frivol că nu-i va fi ușor
Să-i înrobească trupu-n dormitor.

“Ce e iubirea fă-mă să-nțeleg!”
“Nici eu nu știu!” șoptește: “E un bleg!”

El sare-n jurul ei prizând tutun
Iar ea îl urmărește pe nebun

Zâmbind.

II

El – june înger; ea un drac
De fată; prin mulțime trec și tac

Un sfert de oră. El întreabă iar:
“E năzuința oare în zadar?”

“De-ai fi știut” răspunde ”cum să ceri,
Ai fi primit răspunsul asta ieri!”

Iar tânărul, de parca-ar fi pierdut
Un Waterloo, se tânguie pe scut.

Luminile se culcă. E târziu;
C-o voltă amplă intră-n Cismigiu

Cei doi lunatici. Din copaci se scurg
Flori albe și miresme în amurg,

Iar pe alei se zbat în chinuri zeci
De umbre ca un stol de lilieci.

III

Alt sfert de oră. Oglindiți în lac
Doi tineri umăr lângă umăr tac

El umblă-n cer; ea umblă pe pământ
Ca o ispită-amară pentr-un sfânt.

O ultimă-ncercare. Într-un prag
De pod el o întreabă: “Îți sunt drag?”

“Nu cred,” ea-i spune aspru, ”în nimic,
Dar tu îmi ești mai mult decât amic!”

Și-atunci pe boltă se revarsă nori
Înfometați și prin frunzișuri, ciori

Se răzvrătesc. E frig și e urât...
Căci el n-a prins cuvântul slab “decât”

Și-n inimă își toarnă-amoniac.

IV

Doi tineri trec stingheri pe stăzi și tac.

Se-ntorc către căminuri amândoi,
Goniți de întuneric și de ploi.

La despărțire-ncet, doar un cuvânt:
“Adio”, își împart. Pe sub veșmânt

Au înghețat. “Adio” și-apoi tac.
El ros de-amor, ea singură-n iatac...

Dar clipa scapă prefăcută-n scrum;
Ea-nchide-n taină ușa; el la drum

Pornește iar fatidicul cuvânt
Se spulberă ca o pecete-n vânt.

V

E miezul nopții. Apele în piept
Și-n frunte, ascunziș de doruri, drept

Ca un satâr uriaș, lovesc fatal,
Iar sângele-i se scurge în canal.

Îi crește-n pleoapă-o lacrimă și vag
Răspunsul la-ntrebarea “Îi sunt drag?”,

Când fulgerul întortocheat căzu,
I se aprinde-n tâmple: “Da și Nu.”

Mai hotărât se-afundă în oraș,
Mânat perfid de-un bici sinucigaș

Și hoinărește ca un spectru blând,
Pe lângă murii decojiți, cântând.

În urma lui, pe trotuare, cad
În voaluri dese, beznele din Iad.

VI

A doua zi, se scutură în zori
Tot cerul de tristețe și de nori.

Ea se trezește. Bate în fereastră
Lumina ca o pasăre albastră

Și se răsfiră prin odaie-n mii
De fire calde. Zumzet de copii

Și florile cu-arome fel de fel
N-o-ncântă ci întreabă: “Unde-i el?”.

Un zvon din stradă urcă: “Tânăr domn
S-a cufundat aseară într-un somn

De moarte: Boală cruntă, nenoroc
În dragoste sau datorii la joc”.

Visul funebru-n care el murea,
Sub groaznice torturi cu nu și da,

S-a împlinit. Zadarnic prin cămin
Mai țipă-acum și fuge în leșin.

E prea târziu. E toamnă și e joi.
Nimic nu-l mai aduce înapoi.

VII

Duminică. Amiază. Ca prin vis
Pământu-n cimitir i s-a deschis.

Un preot care mormăie ceva,
Trei cunoscuți și într-o parte - ea

Înveșmântată-n negru până-n gât,
Îi țin pe drumul ultim de urât.

După o slujbă scurtă, un taraf
De păsări cânt-un jalnic epitaf:

“Pentru cuvânt de os, cuvânt de soc,
Pentru cuvânt de fier, cuvânt de foc”

Trec ore ascultându-l și un ac
O-nțeapă: “Ar fi trebuit să tac?!”

9 septembrie 2007