Mi-e pasul încă prea încet,
Secundele mă prind întotdeauna din urmă,
Răscrucile oarbe sunt toate
Acolo unde le-am lăsat.
(Sau poate e doar una, mereu aceeași?)

Cel mai adesea nici nu mai calc
Pe urmele vechilor pași,
In găoacea lor au crescut
Flori de nu-mă-uita.

Numai de-ai mai avea răbdare!
In curând timpul ăsta se va plictisi
De joc
Si-mi voi putea culca tălpile sângerânde
Pe nori.
Iți voi trimite atunci brațele-rădăcini
Si vom înflori împreună
In primăvara dintâi.