A scrie versuri pe un tărâm rătăcit de sufletul
dizolvat în jurul inimii
e ca și cum ne-am ornamenta cu dinții canini
propriile sicrie când nici un ochi nu ne mai primește
în aria privirii sale.

Timpul miroase a mucegai.
Rămășițele mumificate în spațiul poetic
nu își mai caută punctul.

Cuvintele nu se pierd în tăcerea amorțită
sau în dorul de-a plânge
în așteptarea luminii.
Se pierd în ignoranța și disprețul celui
care se usucă zilnic câte puțin
fără cântecul sufletului,
fără poezie.