Visului meu cu oameni i-e frig de dimineață
Sunt, ca voi înșivă, stângace și sfioasă.
Sunt Azi, sunt Ieri, sunt Mâine... vatra de zări și raze
Apasă ceafa, apasă umerii, apasă greu...
Greșeli, păcate necitite, azvârle toate zbucium către eul meu.
Și cât am vrea să râdem de săgeată
În ploi și ploi trudite inimi să scăldăm,
Să soarbem din răcoarea ținutului nesigur,
La fiecare pas am prelungi o clipă cu-o clipită! Agonie.
Împovărați de ceasul de acum,
Amurguri ca de plumb ne încearcă, ne prefac în scrum,
Nu mai gustăm plăceri, simțim gust de pelin,
Chiar ne-am dori sa fim de aluminiu,
Să nu simțim, și deci să nu grăim, ori să gândim,
Să nu ne doară; mult prea ușori am fi
În palma cui ne are. Măcar n-am ști! ...
Ne-am naște zi de zi
Până când ne-am trezi
Oțel. Inoxidabil.