Un soare spart în cioburi aiurite,
Un cântec disonant al izvoarelor secate,
Cer laÈ™, ascuns de nori.
Un drum ironic prin defecte și iluzii false,
Ideal absent, emoții care nu contează

Pășesc nesigur...

Pământul mâzgâlit de ploaie
Înghite lacom urmele tălpilor mele,
Ridicând pietre funerare
Mutilate de frânturi ale unei alte vieți

Călăuzit de o speranță plictisită...

Flăcările paradisului saltă sec
Cenușa rămasă din infern,
Cu miros de dezamăgire și greșeli absurde.
Pustiu prea mic ca să cuprindă lipsa
Zeilor plecați în căutarea unor vise

Depărtare înecată în lacrimi fără gust...