Rezemat în echer între fotoliu și scaun,
Inversez polii unei liniști recalcitrante-
Să nu mă trezească vecinii.
Pleoapa încalecă ochiul, e timpul să lupt!-
Recrut al lehamitei, proaspăt ieșit pe culuarele somnului,
Umblu asemeni bățului de chibrit,
Þeapăn și încălțat cu ciorapii de fosfor.
Nu îmi reneg apartenența precară de prinț statutar
Al comemorărilor silei în această cutie cu pereții rugoși.
Demult nu mai iau foc din orice.
Dezlipesc timbrul tusei de plic anonim strecurat pe sub ușă.
Regurgitez peste el caimacul tăcerii.
Deschid alveolele singurătății enunțate și închid ochii-
Copacul ciuntit de sub linia stradală de electricitate,
Picior de pasăre care scurma în aer
Îmi amintește amorsarea seringii lângă brațul amorf,
Când, prins cu tentaculele ceaiului,
Lutier al viorilor de carne putredă,
Gesticulam cu oase numerotate de la talpă spre creștet.