am uitat să număr acidul din colțurile ochilor tăi
albaștri verzi albi palizi
cu care refuzi sfârșitul big-bang-ului casat în memorii
funest (aș putea spune) plâng dar îmi lipsește noțiunea de sceptru
atârnat de grumaz până la lut, bălăngănind clopote
adânc înfipte în turle poleite cu vată sfințită
îmi lipsește, ah cât îmi lipsește
curba pantheonică întâlnind infinitul calm
perfect deschis în palmele mele nevrozate

orașul îmi disecă straturi de respirații leneșe
aburind straturi de aere nevizibile în străzi întunecoase
în care își aprind focuri de paie capete încoronate cu zăpadă

vai nouă
țărână prefăcută în carne și os
piatră bătută pe la spate urzici moarte

e mult cer în mine, e puțin gând în tine
e frumos și însorit în sus
e ceva nepătat puțin mai jos... te cred, oricât mi-ai spune
ca nu poți nu știi, nu vrei
nu vei
continua demența de a rămâne singur

te cred
nemuritor muribund.