realitatea asta e un tavan fisurat prin care
șiroiesc oameni
îi adun îi adun ca după potop
am atâtea lemne de pus în foc și atâta aer încât
trupurile - mici sălbăticiuni speriate - se vor
adânci în epiderma camerei mele uitând de lume
nimic nu le va mai strivi iluzia
nimic nu le va mai izbi somnul
fantomele vor alerga înfometate
după alte prăzi

mă ridic pe gânduri pășesc prin ierburile ochilor
oamenii îmi simt mirosul de inimă arsă
se strâng mi se încolăcesc pe mâini
să îi port pe sub vene
invizibili precum firele de nervi
atinse de orice mișcare a luminii

numai tu ai tălpile uscate
corpul ca o pleură învăluindu-mă absorbindu-mă
peretele masculin pe care alunec
înainte de a ghemui destinul în celulă
numai tu cu toate lucrurile tale unse de moarte
deschizi spații tot mai largi să respir