aș vrea să-i spun mereu îmi pare rău fiecărei zile
ce trece prin mine când mai adânc când la suprafață
gustul ei rămâne amar printre dinți
undeva în subsidiar prin cerul gurii
n-am ce face deci privesc în gol așa
cum ai privi umbra unui anotimp pe care-l aștepți de mult
și-ai uitat
un ochi ca o poartă spre lumină
conic cu gene mari întoarse spre trecut
și nu pot să dorm
e liniște aici timpul se scurge
în picături de glucoză rămâne teama
ca un vers pe care-ai vrea să-l schimbi mereu
ca o ceașcă de cafea amară fără biscuiți
încă puțin îmi spun va trece și asta
e doar un semn dar unde-i harta
sper să nu fi plecat cineva în teritoriu
cu ea cu tot
încă puțin îmi repet voi mai cere o derogare
bătrânului anticar de la colțul străzii
și nu pot să nu mă-ntreb
de ce acum de ce aici de ce mie

am visat cum un înger m-a luat cu el
era alb și atât de mare m-am bucurat
nici nu știu dacă era frumos era doar
mare și alb
cineva mi-a spus că era îngerul meu
m-a ridicat ca să merg înainte
(despre înainte îmi spune mereu)
între timp voi învăța să iubesc
acest înainte
mereu înainte