I
Lui Blaise Pascal

Stăpâne, Tu, Cel ce domnești peste eoni,
Cu ce Te-a vătămat coroana
Supusului Tău?
Dacă m-ai detronat, împrumută-mi Nimbul
Să pot împărăți peste propriul abis!
Ca un Lear încovoiat cerșesc
La Curțile Ființei și câinii văzduhului
Mă încolțesc.
Hai, Doamne, să ne împărțim cerurile,
Să sfârtecăm infinitul pe din două.
Mă strivesc nemărginirile Tale,
Sferele mă iau în rotirea lor,
Stelele joacă demente pe portativul tăriei
Muzici triste, acorduri contrapunctice
Curg din Înalt ca din mii de alămuri.
Amețesc în lumina albastră gigantă și rece.
Tălpile îmi ating norii și creștetu-mi
Se lovește de munți înghețați.
Tot golul lumii l-ai vărsat în măruntaiele mele.
Câtă risipă de atomi pentru a-Þi desfășura măreția.
În fața unui țânțar!
De ce-ai pus, Doamne, cuget în căpățâna unui vierme
Și pietrelor le-ai dăruit muțenie?
Căror muște, căror leviathani,
Le-ai țesut atâtea pânze galactice,
Dar bolovanii siderali,
După cine-i vei azvârli?
Tată, unde ești
Mă sperie neglăsuirea spațiilor Tale fără sfârșit,
Asurzesc de urletul acestor tăceri.
Ah, chipul meu de nălucă cosmică,
Cu cioturi de aripi sub omoplați,
Cu unghii și dinți fioroși.
Nici pui de cer, nici câine de pământ,
Orgă cu intestinele mâncate de cancer,
Lut luminos.
Negrănițatule,
Neunde Pestetotule
Cu ce ești Tu mai presus decât nimicul
Ca să tronezi în locu-i,
Iar dacă nu cunoști decât a fi fiire,
Pe mine de ce m-ai înființare?
De ce-ai făcut, Doamne, numerele,
Semnele Infinitului,
Și mai ales de ce m-ai lăsat să desfrânez
Cu ceea ce poartă semnul doi?
Deschideți brațele, Elohime,
Cad răsucindu-mă,
Mă prăvălesc în cerul Tău,
Ca-ntr-o genune.

II

Vai ție timpule,
Ocean sanguin, strigăt al robilor, hecatombă a lumii.
De ce n-ai spulberat cruzimea când te-ai coborât la noi, Nazarinene?
Mă doare distanța dintre mine și oștirile Tale de sori.
Dacă ești Spirit, de ce ai rănit vidul cu coloși de piatră?
De ce-ai întins imensitatea pentru un biet furnicar?
Puteam să agonizăm cu toții pe un biet mormânt,
Nu era nevoie de un bulgăre gigant de argilă!
De ce surâsul Tău se ascunde în lacrimile noastre
Și plânsul lumii este pragul împărăției Tale?
Arată-ți Obârșia.
Unde-i străfundul Tău, noian fără stavilă?
Care-i Temeiul Tău înspăimântător?
Cum vei putea să îmi pipăi durerea
dacă neclătinarea Ta nu are știință de ea?
Cum vei putea să-mi înduri înserarea,
dacă stai fixat în prăpastia Luminii din Tine?
De ce Þi-ai ales o gânganie minusculă,
Un spectator cu măsele,
să-Þi contemple căscat rotația lumilor în jurul Tău?
Cum îți apleci raza să se răsfrângă într-un ciob ruginit?
Cărei Taine Te-ai lăsat înduplecat când m-ai adus în ființă?
Sau te atrage fără scăpare așteptarea nimicului?
Îți place să te joci cu Adâncul?
Ceasornicarule, arată-Þi Fața.
Oprește-Þi orologiul, căci mă zdrobește între roți!
Știu Elohime că dansezi printre spații,
Că te joci cu geometrice lumi,
Dar adu-Þi aminte de mine, fluture înghețat
Părăsit bolnav în frigul polului cosmic.
Tată scump, vino să cinăm
Să Te sărut pe nimb ca un copil cuminte
Sau vrei să mă urc în ceruri să cerșesc orfan sub tronul Tău?
Atunci va curge din ochiul Tău fără fund,
O lacrimă în care heruvimii să spele pământul?


Implozie

I

Lucrurile se retrag din prezent.
Rămâne doar trupul meu mărșăluind suspendat pe spinarea vidului.
Nu există nici ritm, nici timp, nici măsură.
Zero-ul a adormit visează transfigurarea în semnul Infinitului.
Orice pas în față este o retragere,
sorii se sting, se răcesc livizi,
Cosmosul e o carieră de piatră pustie.
Plouă cu pulbere siderală,
Stejarii se fac mici, se înghesuie în ghindă,
Bătrânii se fac prunci,
Dau buzna în pântecele mamei,
Și alfabetul începe cu Ω.
Cifra șapte se prăbușește-n unu
Ce stă aplecat pe margine golului.
Trezește Doamne
încă un pas, ne strângem și nu vom mai fi.

II

Noapte
Nu-ți lepăda mantia!
Cad pulberi fotonice
Să-ți piardă tăcerea.
Se naște ziua
Timp infectat
Cu pulsația siderală a luminii.


Colosale rotații se aud în eter...

Colosale rotații se aud în eter,
Cad muzici din adâncuri cerești,
Miliarde de lumi plutesc risipite-n splendoare,
Pleiade de locuri sonore.
Strivit de nemărginire,
Am întrebat Neclintitul:
De ce există Edenul și nu noaptea,
Zvonul ceresc și nu tăcerea?
Un murmur se-aude-n adâncuri
Clătinând stâlpii lumii
Vine cutremurul să sape-n granit epitaful istoriei,
Tunetul judecății să zgâlțâie bezna,
Măreția să-și zidească un pământ cristalizat din raze,
Un popor cu trupuri țesute din fulgere.
Tremură lumile, se topesc
Și cad aprinse în lacrimile Luminii