Când în slăbiciune omenească,
apari azi, tu... femeie cu chip de lut
și în neputința de-ați ascunde
trupul, prea milostiv celui
din care ai fost plăsmuită la începuturi,
te-ntreb: unde ești tu femeie?...
Când din brațele tale reci, legeni
prunci ce par a nu-ți fi prunci...
te-ntreb: unde ești tu femeie?...
Când din mersul tău, spulberi praful
ispitelor și cu podoabele tale,
îți strângi la gât sufletul ce strigă
disperare, iar pasul și genuchiul tău
nu-și mai caută adăpost la ușa Icoanei
ce-și picură lacrimile pentru tine și urmașii tăi,
te-ntreb: unde ești tu, femeie?
Când din amurgul tău ies desfătări,
când noaptea-i pentru tine zi,
iar pleoapele-ți sunt ademenitoare
la glasul celui străin și nu privești la liniștea
zilei care va trece,
te-ntreb: unde ești tu femeie?...
Acum când lanuri de grâu vin să cuprindă noaptea
și vor lăsa o poartă deschisă,
vino tu, femeie de ieri, din începuturi,
femeie cu chip angelic și suflet blând,
vino cu toate ale tale, să strigi că ești
cu-adevărat femeie!
Să strigi salvarea sufletelor ce nu
și-au găsit locul în viață;
să strigi că există legi divine, ce nu
pot fi încălcate de două ori...
Vino cu mâinile tale, să prinzi lacrimile
ce-au plâns pentru tine și urmașii tăi;
vino cu blândele-ți mâini de-ți ține pruncii
în leagănul lui Dumnezeu;
vino cu pași smeriti la Poarta care duce la Cer,
la Poarta Bisericii și fă din ea
casa sufletului tău,
apoi dispari încet, acoperind lumea
cu lumina ta... lumină din care cresc flori mari,
care vor striga vesel:
"Ai fost cu-adevărat femeie!..."