încă îmi vine să cad din picioare
și să nu mă mai ridic
atunci cînd îmi amintesc de tine.
aceleași uleiuri volatile îmi intră în nări,
îmi înverzesc pielea, îmi scriu poezia.
ÃŽn fine ...

se spune că e bine să uiți, dar eu nu am uitare .
deși m-am învățat să dorm singur
și perna mă știe, în somn, numai, doare.

de bine, de rău, mă descurc,
mai intru în vorbă cu alții,
prieteni sau nu.
avem subiecte aprinse, discuții destinse,
aruncăm fumul în sus . și tu ?
cu ce te mai ocupi? îți mai fură careva flori din grădini ?
a reușit cineva să tacă lîngă tine ?
te cunosc azi ca un submarin cercetînd un galion,
pe mine degeaba mă caută submarine.

nu mai ajută că scriu un poem .
e mai ușor să mă uit la pagina goală
și gol să zîmbesc
și puțin să te chem.


of, dragoste veche, de bătrînețe,
femeie iubită care n-o să mori lîngă mine,
de ce sunt mai tînăr și mai întristat,
și cînd mi-e rău, mi-e parcă mai bine ?

mi-e greu, te am încă aici,
transport de porțelanuri de china pe mare în groaznic tangaj,
mai îmi iese o metaforă,
o ceață bleuatre se-așază la masa mea
și comand un sevraj ...

cîtă risipire,
cîtă risipire pînă să apară mira ...
ne-ascult acum pe amîndoi
și vine ploaia
cum, nesfîrșită, mila ...